După o definiţie generală, care încearcă să le sintetizeze pe cele date de diferiţi oameni de stiinţă, geopolitica poate fi considerată drept „studiul relaţiilor internaţionale din perspectivă spaţială şi geografică, unde este luată în considerare influenţa factorilor geografici asupra politicii externe a statelor şi rivalităţile de putere asupra teritoriilor aflate între două sau mai multe state, sau între diverse grupuri politice şi mişcări armate”[i].
Oricât de mare ar fi rolul atribuit factorilor geografici, rămâne totuşi raportul dintre geopolitică şi doctrina statului aşa încât apare spontan o întrebare care până acum nu pare să fi angajat reflecţia cercetătorilor. Întrebarea este următoarea: ar fi posibil să se aplice şi geopoliticii celebra afirmaţie a lui Carl Schmitt după care „toate conceptele importante ale doctrinei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”?[ii] Cu alte cuvinte, este plauzibil ca însăşi geopolitica să reprezinte un ecou modern, dacă nu o deviere secularizată a conceptelor teologice legate de „geografia sacră”?
Dacă ar fi aşa, geopolitica s-ar găsi într-o situaţie analoagă, în anumite aspecte, nu numai cu „ştiinţa modernă a statului”, ci cu întreaga ştiinţă modernă. Pentru a fi mai expliciţi, să recurgem la un citat din René Guénon: „Separând în mod radical ştiinţele de orice principiu superior cu pretextul de a le asigura independenţa, concepţia modernă le-a privat de orice semnificaţie profundă şi chiar de orice interes real din punctul de vedere al cunoaşterii: şi astfel sunt condamnate să sfârşească într-un cerc vicios pentru că această concepţie le închide într-un domeniu iremediabil limitat”[iii].
În ceea ce priveşte cazul particular al geografiei sacre, la care, după ipoteza noastră, s-ar raporta, într-un anume fel, geopolitica, tot Guénon furnizează o indicaţie sintetică cu privire la aceasta. „Există realmente – scrie el – o geografie sacră sau tradiţională pe care modernii o ignoră complet, ca pe toate celelalte cunoştinţe de acelaşi gen: există un simbolism geografic, ca şi un simbolism istoric şi cea care dă lucrurilor semnificaţia lor profundă este valoarea simbolică, deoarece acesta este mijlocul prin care se stabileşte corespondenţa cu realitatea de ordin superior; dar, pentru a determina efectiv această corespondenţă, ar trebui să fim capabili, într-un fel sau altul, să percepem în lucrurile însele reflectarea acelei realităţi. De aceea, există locuri adaptate în mod particular pentru a servi drept „suport” acţiunii „influenţelor spirituale”, şi pe acest lucru s-a bazat întotdeauna instalarea anumitor „centre” tradiţionale principale sau secundare, dintre care „oracolele” antichităţii şi locurile de pelerinaj sunt exemplele cele mai evidente; dimpotrivă, există alte locuri care nu sunt mai puţin favorabile manifestării unor influenţe cu caracter total opus, aparţinând celor mai joase regiuni ale domeniului subtil.”[iv]
Nu se spune că nu există nicio urmă a „geografiei sacre” care să fie vizibilă în anumite noţiuni geopolitice, care de aceea ar putea fi considerate, în spiritul lui Carl Schmitt, ”concepte teologice secularizate”. Dacă ne gândim, de exemplu, la termenii lui Mackinder de Heartland sau zonă pivot, care sugerează în manieră explicită simbolismul inimii şi simbolismul axial, ne reîntâlnim într-un anume fel cu ideea de ”Centru al Lumii”, pe care anticii şi-l reprezentau prin intermediul unei varietăţi de simboluri, geografice şi negeografice. Se poate observa adesea că, dacă ştiinţa religiilor a arătat că omul religios ”aspiră să trăiască pe cât posibil în vecinătatea Centrului Lumii şi ştie că ţara sa se află realmente în centrul suprafeţei terestre a globului”[v], această concepţie nu a dispărut odată cu viziunea ”arhaică” despre lume, ci a supravieţuit în moduri mai mult sau mai puţin conştiente în contexte cultural-istorice mai recente[vi].
Pe de altă parte, printre termenii geografici şi geopolitici există unii pe care culturile tradiţionale i-au utilizat pentru a desemna realităţi aparţinând sferei spirituale. Este cazul termenului ”pol”, care în limbajul esoterismului islamic indică verticala ierarhiei iniţiatice (al-qutb); este cazul ”istmului”, care în forma arabă (al-barzakh) indică acea lume intermediară la care se referă şi expresia geografică de origine coranică ”confluenţa a două mări” (majma al-bahrayn), ”confluenţa, anume a lumii ideilor pure cu lumea obiectelor sensibile”[vii]. Dar la fel este şi conceptul de Eurasia, care ar putea fi considerat din categoria ”conceptelor teologice secularizate”.
Într-adevăr, cel mai vechi text teologic al grecilor, Teogonia hesiodiană, include ”Europa (…) şi Asia”[viii] printre fiicele lui Okeanos şi Thetis, ”stirpea sacră a fiicelor (thygateron hieron genos) care pe pământ îi cresc pe oameni în copilărie, împreună cu Apollo – şi cu Râurile: această soartă le-a fost dată de Zeus”[ix].
E cazul să notăm că printre surorile Europei şi Asiei figurează şi Perseida, al cărei nume este semnificativ legat nu numai de grecul Perseu, dar şi de Perses, fiul lui, şi strămoşul persanilor. Să-l ascultăm acum pe teologul istoriei: „Dar după ce Perseu, fiul lui Danae şi al lui Zeus, ajunse la Cefeu, fiul lui Belo, s-a însurat cu fiica acestuia, Andromeda, care a născut un fiu căruia îi puse numele Perses; pe acest fiu l-a lăsat acolo, pentru că Cefeu nu a avut urmaşi masculini. De la acesta şi-au luat perşii numele.”[x]
Rudenia strânsă dintre Asia şi Europa este proclamată, în sfârşit, şi de teologul tragediei, care în Perşii prezintă Persia şi Grecia ca pe „surori de sânge”, din aceeaşi stirpe (kasigneta genous tautou)”[xi], arătându-le „distincte (cele care în Herodot nu se puteau mişca fără să se războiască), dar cu rădăcini inseparabile”[xii]. Astfel arată comentariul lui Massimo Cacciari, pentru care imaginea lui Eschil, reprezentativă pentru apropierea radicală dintre Europa şi Asia, i-a servit drept inspiraţie pentru a concepe proiectul unei „geofilosofii a Europei”.
Fabio Falchi încearcă altă cale: în articolele adunate în volumul său, el trasează linia unei „geofilosofii a Eurasiei”. Adoptând perspectiva corbiniană a Eurasiei ca loc ontologic al teofaniei[xiii], autorul urmăreşte să facă din perspectiva geofilosofică un punct de trecere către cea „geosofică, cea care este complet inteligibilă dacă şi numai dacă este pusă în relaţie cu perspectiva metafizică”[xiv].
(Prefaţă la Fabio Falchi, Lo spazio interiore del mondo. Geofilosofia dell Eurasia, Anteo ed., 2013)
[i]Emidio Diodato, Che cos’è la geopolitica, Carocci, Roma 2011
[ii]Carl Schmitt, Teologia politica. Quattro capitoli sulla dottrina della sovranità, trad. it. de P. Schiera, în: C. Schmitt, Le categorie del politico, a cura di G. Miglio – P. Schiera, Il Mulino, Bologna 1972, p. 61.
[iii]René Guénon, La crisi del mondo moderno, Edizioni dell’Ascia, Roma 1953, p. 66.
[iv]René Guénon, Il regno della quantità e i segni dei tempi, Edizioni Studi Tradizionali, Torino 1969, pp. 162.
[v]Mircea Eliade, Il sacro e il profano, Boringhieri, Torino 1967, p. 42.
[vi]Claudio Mutti, La funzione eurasiatica dell’Iran, “Eurasia”, 2, 2012, p. 176; Geopolitica del nazionalcomunismo romeno, în: Marco Costa, Conducǎtor. L’edificazione del socialismo romeno, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2012.
[vii]Henry Corbin, L’immagine del Tempio, Boringhieri, Torino 1983, p. 154. Pentru barzakh, cfr. Glauco Giuliano, L’immagine del tempo in Henry Corbin, Mimesis, Milano-Udine 209, pp. 97-123.
[viii]Esiodo, Teogonia, 357-359.
[ix]Esiodo, Teogonia, 346-348.
[x]Erodoto, VII, 61, 3.
[xi]Eschilo, Persiani, 185-186. Asupra acestei imagini, cfr. C. Mutti, L’Iran in Europa, “Eurasia”, 1, 2008, pp. 33-34.
[xii]Massimo Cacciari, Geofilosofia dell’Europa, Adelphi, Milano 1994, p. 19.
[xiii]”L’Eurasia è, oggi e per noi, la modalità geografico-geosofica del Mundus imaginalis” (Glauco Giuliano, L’immagine del tempo in Henry Corbin, cit., p. 40).
[xiv]Glauco Giuliano, Tempus discretum. Henry Corbin all’Oriente dell’Occidente, Edizioni Torre d’Ercole, Travagliato (Brescia) 2012, p. 16.
